It was like that for too many months, Carl running on three hours of sleep a night, working one job for money and the other for love.
Yet he had to keep going, has to keep going.
That’s because he’s chasing the Web Dream. In Carl’s case, the Dream had an unlikely name: Suck.

La mijlocul anilor 90, Carl Steadman (26 de ani) și Joey Anuff (25 de ani) puneau bazele lui Suck.com, care, în scurt timp, ajungea să aibă în jur de 10.000 de vizitatori pe zi. Angajați la HotWired, Carl și Joey publicau sub anonimat, cititorii lui Suck cunoscându-i sub numele de Webster și The Duke of URL.

Cei doi tineri încercau să profite de magia internetului, să creeze un proiect viabil, să-l vândă repede și, evident, să câștige bani. Pentru că la ce rost să creezi ceva dacă nu reușești să obții suficient de mulți bani la o vârstă la care să te poți bucura de ei?

This is a fundamental notion of the Web Dream: you don’t really need a commodity to get rich. People will pay for … your concept!

Odată cu apariția internetului, visul american a fost înlocuit rapid cu the web dream. Aproape orice tânăr pasionat de tehnologie a început să viseze că poate crea un site, un blog sau o aplicație care-l va ajuta să se îmbogățească. Acești tineri nu mai voiau să fie simpli angajați. Voiau s-aducă ceva nou, să le arate celor mai în vârstă că vremea lor a trecut și să fie luați în seamă.

The Web Dream

The Web Dream is what smart kids across America – smart kids around the world – are dreaming. They might not trust in God or Family and they sure as hell don’t believe in Country; they believe in Themselves, and in the power of their cleverly customizable, infinitely scalable, robust and ubiquitous, interactive, pull-down-menu Dreams.

And why not? Here’s a cheap and easy-to-use medium that lets anyone seize the attention of the planet. All you have to do is show the fools how to use it RIGHT NOW. And what do you have to lose, you who have nothing? It’ll hardly cost a dime, and you might just get rich doing it. Fuck waiting in line for your turn. Piss in the milk of the oligarchy. Don’t Let’s Make a Deal, and for God’s sake, don’t take what Carol Merril is holding in the box. Take the money. Then run like hell.

În noiembrie 1995, la trei luni de la lansarea lui Suck.com, Carl și Joey au vândut proiectul chiar companiei HotWired, pentru care lucrau. Numai că nu s-au îmbogățit. Iar câțiva ani mai târziu, în 2001, Suck.com a încetat să mai publice noutăți. A rămas doar arhiva unui site minimalist, simplu, care i-a ajutat, la mijlocul anilor 90, pe doi tineri să viseze.

Ce este Suck.com

Suck is a grand tale of the digital age, a morality play for the ’90s, a Cinderella story of the slack generation. It’s the New Media tale that the Old Media was waiting for, a classic Silicon Valley story of a bunch of kids in garages (or lofts, as it were) who built something from nothing and laid low the giants.

Întreaga poveste despre visul web de la începuturile internetului o puteți citi pe Longform. Face parte din colecția WIRED@20, o colecție cu cele mai interesante 20 de povești apărute în Wired de-a lungul ultimilor 20 de ani, și este scrisă de Josh Quittner, în prezent, director editorial la Flipboard - o aplicație pentru iPhone și Android, care îți oferă posibilitatea să-ți creezi propria revistă online, cu informațiile care te interesează.

Poate că jurnalismul așa cum îl știam își trăiește ultimele momente. Poate că e tot mai greu să găsești materiale bine scrise și documentate. Poate că din jurnalism nu se câștigă prea bine. Însă, atunci când devine o pasiune, jurnalismul poate deveni un mod de viață.

Robert Krulwich este un jurnalist american care practică această meserie încă din 1974. Pe când avea 20 de ani, și-a creat o legitimație falsă de presă și a asistat la o dezbatere politică. Habar n-avea ce înseamnă o astfel de întrunire, dar simțea că trebuie să fie acolo, să învețe de la jurnaliștii profesioniști, să capete experiență.

Mai târziu, după ce a absolvit Dreptul, și-a dat seama că a făcut o greșeală, știa că nu are talent să fie avocat și a încercat să descopere la ce se pricepe cel mai bine. Îi plăcea să explice lucruri, să învețe lucruri noi și să vorbească cu oamenii. Iar răspunsul a venit singur: simțea că jurnalismul l-ar putea salva de anonimat. Și l-a salvat. Acum este unul dintre cei mai respectați jurnaliști americani, iar în 2011 a fost invitat să țină o cuvântare în fața absolvenților Facultății de Jurnalism, din cadrul Universității Berkeley.

Întreg discursul îl puteți citi aici sau îl puteți viziona mai jos. Este un discurs lung, însă sunt trei pasaje peste care n-ar trebui să treceți.

The difference

“Here’s the difference, Charles, between my generation and yours. Here’s what my friends will never do, that you and your friends DID do: we will never trust a company that hires us, no matter how good, how proud it is at this moment, to stay loyal to us. To protect us. We will never put our faith in a corporation, even a good one. We can’t. Because everything we know tells us that we will be disappointed. That we are vulnerable. And you, sitting here, are just another example of what my friends already know.”

But let me tell you what I’ve also seen…

Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care, No one will notice, except of course you and the people you’re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then… you do it again.

Now I understand that if you’re married, or have a kid, you can’t not make money. And I know that it is not fun, it’s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don’t go down, and I know about friends and siblings who didn’t go crazy, who didn’t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of following a dream. I know about that.

But let me tell you what I’ve also seen.

Think about NOT waiting your turn

So for this age, for your time, I want you to just think about this: Think about NOT waiting your turn.

Instead, think about getting together with friends that you admire, or envy. Think about entrepeneuring. Think about NOT waiting for a company to call you up. Think about not giving your heart to a bunch of adults you don’t know. Think about horizontal loyalty. Think about turning to people you already know, who are your friends, or friends of their friends and making something that makes sense to you together, that is as beautiful or as true as you can make it.

• din acest moment, va deveni ceea ce trebuia să fie de la început;
• după cum spune şi titlul, aici e “Lumea lu saramon”, prin urmare, comentariile nu-şi au locul;
• postările vor fi texte, video-uri sau simple imagini, lucruri care mi-au atras atenţia, mi-au plăcut şi asupra cărora aş vrea să revin;
• nu scriu zilnic, nici săptămânal şi, poate, nici măcar o dată pe lună;
• nu fac link-exchange şi nu public advertoriale;
• asta-i “Lumea lu saramon”!