Încep să cred tot mai mult că orice scenariu de film începe de la o simplă poveste de dragoste. Te hotărăşti cu privire la cine sunt cei doi; le dai amândurora o viaţă, poate şi o familie şi câteva amintiri iar, în final, nu mai trebuie decât să adaugi câteva detalii şi filmu-i gata.

Exact aceştia par a fi paşii făcuţi de Jason Lew aici – scenaristul filmului Restless. Numai că dacă reţeta e simplă, este nevoie de o echipă cu adevărat talentată pentru a-i da viaţă poveștii, pentru a o face să trăiască prin noi şi pentru noi. Iar echipa condusă de Gus van Sant este impecabilă.

Poate că este oarecum clișeistică, adică am văzut destul de multe filme a căror poveste se bazează pe faptul că o persoană este bolnavă de cancer și află că va muri peste doar câteva luni. Însă interesantă este atmosfera pe care o creează, felul în care pică lumina, muzica – de care s-a ocupat Danny Elfman. Este un film care se adresează în primul rând simțurilor și mai puțin intelectului.

Dacă aș sta să-l analizez în detaliu, probabil că i-aș găsi o mulțime de defecte, probabil că i-aș vedea pe Annabel Cotton (Mia Wasikowska) și pe Enoch Brae (Henry Hopper) ca pe doi copii răsfățați din reclamele tv, care nu-și găsesc locul în poveste, probabil că aș considera puțin forțată găselnița scenaristului de a-l face pe Enoch un ciudat care bântuie înmormântările unor străini și probabil că aș găsi mult prea facilă povestea construită pentru Annabel.

Ei bine, nu mă interesează aceste detalii. Îmi place mesajul pe care-l transmite în cele din urmă: trebuie să ne acceptăm așa cum suntem și să ne bucurăm de viață, chiar dacă cei din jur s-ar putea să nu ne înțeleagă și să ne considere niște ciudați; trebuie să nu ne fie frică să fim noi înșine și să nu lăsăm fericirea (orice formă ar lua aceasta) să treacă pe lângă noi. Știu, nici acest mesaj nu este deloc original, dar… are vreo importanță?

Verdict: 4/5